Cismigiu& Comp.Buna dimineata , baieti!-Grigore Bajenaru


Autor: Grigore Bajenaru

Titlu:  Cismigiu & Comp. Buna dimineata, baieti!

Editura:  Litera International

An aparitie :2009

Intrebat despre carte , Grigore Bajenaru a raspuns:”Cum am scris Cismigiu et Comp.? Dupa cum se stie, Cismigiu et Comp. nu este numai o cronica a Liceului Gheorghe Lazar, un omagiu pe care l-am adus anilor de scoala si minunatilor mei dascali, dar si o carte insusita de toti adolescentii tarii care traiesc emotiile numarului matricol de pe brat. De cand eram mic imi placeau amintirile din scoala”.

Cismigiu & Comp prezinta amintirile autorului din perioada cand era elev la Liceul Gheorghe Lazar, scoala , adolescenta, primii fiori ai dragostei, celebrul poem” Tanti esti o gasca”, poreclele date profesorilor( Cracanel , Barba, Cioc), toate acele patanii care fac din scoala o perioda de care sa-ti amintesti peste ani cu nostalgie si placere. Personal  mi- a facut dor de scoala , de fosti colegi , de fosti profesori.

  Este un roman al adolescentei, o cronica a invatamantului  liceal in perioada interbelica.

  Cartea este amuzanta, scrisa intr-un mod simplist care isi atinge scopul: acela de a starni rasul   si de a trezi amintiri frumoase din liceu.

  Buna dimineata, baieti! prezinta amintirile autorului din perioada cand era profesor. Chiar daca povestirile pierd din umor ele castiga pe alt plan, acela al anecdotelor si povestilor din viata unor autori celebri precum  Eminescu, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Negruzzi.

  Ia ghiciti care e cartea lunii  aprilie pe serialreaders 😉

25 thoughts on “Cismigiu& Comp.Buna dimineata , baieti!-Grigore Bajenaru

  1. Cartea aceasta mi-a marcat adolescenţa. M-a făcut să râd şi să plâng, să visez la anii de liceu să să-i trăiesc, poate, mai intens. „Bună dimineaţa, băieţi” este puţin mai impersonală, iar de aceea farmecul ei este mult redus. Pe de altă parte, continuarea se impunea. Fostul elev al liceului Lazăr, devenit, la rândul său, profesor… Frumos.

    • @Izabela R. Cismigiu& Comp e o carte foarte frumoasa si haioasa, asa cum era si viata noastra de liceeni…mi-a facut placere sa o citesc desi e vorba de un liceu pe care eu nu l-am vazut niciodata( nu sunt din Bucuresti) , dar nazbatiile anilor de liceu sunt la fel peste tot🙂

  2. imi aduc aminte si acum cum am citit cartea asta acum… 11 ani, inainte de primele zile de liceu. numai ca eu am fost la sfantul sava si lazar din carte era, cum ar veni, competitia…

  3. Imi aduc aminte cum am primit cartea in urma cu 40 de ani de la tatal meu care a fost medicul lui Grigore Bajenaru.Pe atunci eram in clasa a11a si am citit-o intr-o noapte.Fiind liceana m-a impresionat , m-a amuzat si a trezit in mine niste nostalgii nebanuite dupa vremuri netraite dar de care-mi era dor.L-am rugat pe tata sa -mi faca cunostinta cu autorul cartii si dupa cateva zile am avut privilegiul de a -l cunoaste pe Grigore Bajenaru la el acasa in cartierul Floreasca, sa cunosc casa in care s-a nascut si a trait evenimentele descrise in carte strada, si imprejurimile f. putin schimbate in acea zona. Am stat impreuna in birou mi-a povestit alte amintiri nementionate in carte mi-a aratat albumele cu poze si am facut astfel cunostinta cu eroii cartii un pic altfel decat prin prisma unui simplu cititor..Era un om micut, rotofei fara sa fie gras, cu obrajii rumeni foarte amabil si prietenos. M-a lasat la biroul lui si a mers sa stea de vorba cu tata.Am frunzarit albumele si cu povestea proaspata in memorie m-am intors in timp ca un spectator al amintirilor sale M-am atasat de el de parca-l cunosteam decand lumea, ma numea mica lui prietena si mi-a oferit mai multe carti istorice cu autograf stiind ca-mi place istoria si o carte veche care nu mai exista (era unicul exemplar mostenit) Cartea Omului Matur scrisa de profesorul Grigore Bajenaru tatal sau, un fel de manual scolar universal din care omul adult necunoscator de carte putea sa invete de la litere, scriere si aritmetica pana la istoria neamului, geografia tarii, anatomie, biologie, notiuni de religie, pagini de literatura clasica.Mai tarziu am primit si continuarea cartii prin volumul Buna dimineata, baieti.Dupa terminarea liceului insa valul vietii m-a facut sa uit de batranul meu prieten si in 1986 am aflat de moartea lui la cateva luni de la inmormantare.Pastrez si acum in memorie imaginea lui, iar in biblioteca aceste carti (pe care la 50 de ani le-am recitit) si o mica felicitare de Craciun pentru domnisoara C…O… de la batranul ei prieten, Grigore Popescu Bajenaru.

    • Multumesc Izabela ,era un om pe care nu puteai sa nu-l iubesti si ma bucur ca inca nu s-a asezat praful pe cartile lui si inca mai este citit.

    • Multumesc Maya.Povestea are si o continuare.Si pt ca lucrurile in viata nu sunt intamplatoare nu mult dupa ce l-am cunoscut pe scriitorul Grigore Bajenaru mergand in vizita cu mama la o veche cunostinta tot pacienta de-a tatalui meu si uitandu-ma printre fotografii vechi am recunoscut intr-una din ele un grup de elevi si profesori de la liceul Lazar printre care si pe noul meu prieten Grigore Bajenaru.Intreband ce-i cu acea fotografie cunostinta noastra la care eram in vizita mi-a spus ca era nepoata fostului profesor de sport pe care Grigore Bajenaru il descrie cu atata umor in Cismigiu & comp, adaugand astfel noi amintiri celor pe care le culesesem deja despre acele vremuri.

  4. Nu am talent si nici har pt scris. Amintirile mele erau pretioase la vremea respectiva, acum dupa aproape 40 de ani sunt in ceata, peste 15 ani probabil vor disparea odata cu mine iar peste 25 noua generatie va intreba „oare cine a fost si Grigore Bajenaru ? ” asa cum am auzit niste comentarii despre Camil Petrescu si Patul lui Procust….C.P ? nu lucreaza la noi iar acest model de pat nu-l avem in magazin( vanzator la magazin de mobila)…nu n-am auzit de el. No comment.

  5. kiti, nu cred sa se astearna uitarea peste acest autor;descrie cu atata naturalete perioada anilor de liceu , si cum liceeni vor fi mereu, cred ca vor fi tentati, la un moment dat, sa afle cum era” lumea lor” si in alte vremuri🙂

  6. Este posibil, cu o conditie, sa gaseasca cartea .Este adevarat ca dupa 90 s-a reeditat deci este posibil sa apara si alte editii. Speranta moare ultima.

    • DeeDee eu am cunoscut-o pe neoata profesorului de sport tu , prin bunicul tau ai legatura cu Dan Noica asa ca voi transcrie un fragment din carte in care Grigore Bajenaru descrie cu atata umor o intamplare care-i priveste pe amandoi.

      Era iarnă, dar nu ninsese pînă atunci. Cerul, însă, şi frigul nu prea puternic, plăcut chiar, ne vesteau primii fulgi pe care-i aşteptam cu nerăbdare să cadă din clipă-n clipă…

      Băieţii veniseră de cîteva zile cu paltoane, cu toată sportivitatea pe care o afişau în stil de muşchetari la fiecare ocazie.

      Dar, vremea, mai capricioasă decît o fată, după ce înţepase cîteva zile, astăzi venise mai dulce ca niciodată pînă atunci.

      Noica Dan îşi pusese tocmai astăzi un palton nou, o frumuseţe, un bleumarin deschis, cu nasturi mari şi negri de os.

      Cum era băiat frumuşel şi bine făcut, îl prindea de minune, şi el nu lăsa să-i scape prilejul de a-l arăta băieţilor şi de a primi laude, care de care mai meşteşugite, însoţite de nelipsita frază în astfel de ocazii:

      ― Frumos palton, mă Dane, dar păcat că are stofa cam aspră… Ca să se-nmoaie puţin, ar trebui s-o uzi, mă, că altfel se rupe repede! Trebuie să faci cinste, ce mai!

      ― Bine, dom’le! răspunse Noica Dan încîntat. La ieşire mergem la cofetăria “Zamfirescu”! Gata!

      Dar lucrurile s-au petrecut în aşa fel, că li s-a tăiat tuturor cheful de cinste.

      Vremea călduţă îl hotărîse pe Ionescu-Cioc, de Gimnastică, să-şi scoată băieţii afară şi să joace oina cu ei în curtea interioară a liceului, în mijlocul căreia se răsfăţa bătrînul castan sălbatic.

      Avea oră cu a VII-a reală, care dăruise liceului pe cel mai îndrăcit campion interşcolar de oină, pe Dumitrescu Grigore, cunoscut în toată lumea şcolărească a Bucureştilor sub numele de Glagore!

      De cîte ori lucra cu a VII-a reală, Cioc era foarte concentrat, căci îl preocupa enorm antrenamentul lui Glagore, care era căpitanul echipei lăzăriste de oină la “meciurile interşcolare!”

      Cioc avea o ambiţie foarte justificată şi civilizată în acelaşi timp, “să se joace fără să se strige şi mai ales fără ca jucătorii să bată din palme, pentru a cere mingea”.

      Nu putea să sufere zgomotul în timpul jocului şi nu admitea să se audă decît fluierul lui de arbitru.

      Că unii băieţi nu prea ţineau seama de dorinţa lui este altceva. Dar clasa a VII-a reală, care era condusă din punct de vedere sportiv de Glagore, juca fără să se simtă, spre marea satisfacţie a lui Cioc.

      În această frumoasă şi călduţă zi de iarnă, îndată după sunarea de intrare în clasă, a VII-a reală ieşise cu paşi uşori din sala de gimnastică, şi, fără să fie simţită, pătrunsese în curte şi-ncepuse oina.

      Noi, cei dintr-a VI-a modernă ― care făceam curs la etaj ― aşteptam profesorul, agitaţi ca de obicei.

      Deodată, în clasă se auzi un răcnet înfiorător de mînie şi Noica Dan ieşi în faţa băncilor cu paltonul cel nou în mînă, spumegînd:

      ― Cine a-ndrăznit să-mi taie nasturii de la palton, că-l distrug?!

      În clasă se făcu linişte ca prin farmec.

      Era la noi acest obicei stupid de a se tăia nasturii la paltoane, dar ca să tai nasturii unui palton nou era prea de tot!

      ― Spuneţi, mă, care mi-a tăiat nasturii la palton, mă, care şi-a bătut joc de mine, că-l fac praf?!

      Nasturii îi tăiase cu o lamă de ras Dragu Henry; dar cum ar fi îndrăznit să-i spună lui Noica asta!

      Văzînd că nu-l poate afla pe făptuitor, Noica, furios la culme, pe bună dreptate, deschise fereastra şi, făcînd paltonul mototol, îl aruncă în curte, spre uimirea generală, strigînd:

      ― Naiba să-l ia de palton, şi pe voi la fel! Las’ că v-o fac eu!

      Dar, în aceeaşi secundă, în curte se auzi şuieratul nervos al unui fluier înăbuşit şi hohote de rîs care izbucniră în cascade, ca la o comandă nevăzută!

      Ce se întîmplase? Fatalitatea, căreia cîteodată îi vine toane de glumă, făcuse ca paltonul lui Noica să cadă chiar în capul lui Cioc, tocmai cînd acesta fluiera un punct!

      Nimeni nu îndrăzni să privească pe fereastră, dar peste un minut uşa clasei se trînti de perete şi Cioc apăru congestionat la faţă, fierbînd de mînie şi cu paltonul lui Noica în mînă.

      Rămaserăm încremeniţi.

      ― Cine mi-a aruncat paltonui în cap, fiinţa lui Dumnezeu?

      Un moment de tăcere, care s-ar fi prelungit la infinit, dacă Cioc ar fi avut răbdare să asiste la această prelungire!

      ― Vă mai întreb, fiinţa lui Dumnezeu (asta era expresia peiorativă a lui Cioc), cine mi-a aruncat paltonul în cap? Dacă nu îmi răspundeţi imediat, vă elimin pe toţi pe două săptămîni şi e mai rău!

      Atunci, Noica Dan s-a ridicat tacticos şi, foarte amuzat de întîmplarea aceasta neprevăzută ― aproape că de-abia se abţinea să nu izbucnească-n rîs ― a ieşit, legănîndu-şi mîinile, în faţa lui Cioc, şi i-a spus:

      ― Daţi-mi voie să vă povestesc cum a fost…

      ― Ce să-mi povesteşti? Ce, mie de poveşti îmi arde acum? Eu joc oină în linişte cu a VIl-a reală, şi cînd să fluier un punct, mă trezesc că-mi pică din cer un palton în cap… Cum se cheamă asta, că eu nu ştiu ce calificativ să-i dau? Dacă-mi sucea gîtul sau mă sufoca?

      Un bîzîit imperceptibil, însoţit de un surîs uşor, flutură pe buzele lui Noica, ameninţînd din clipă-n clipă să se transforme într-un rîs zgomotos şi de nestăpînit.

      Atît i-a trebuit lui Cioc. Nu putea să sufere să te vadă zîmbind sau rîzînd:

      ― De ce zîmbeşti, fiinţa lui Dumnezeu? Nu-nţeleg zîmbetul! Am făcut eu vreun spirit?

      La Cioc zîmbetul era admis numai cînd făcea el vreun spirit, şi cum asta se-ntîmpla o dată într-o generaţie şcolară… însemna că la ora lui n-aveai prilejul să zîmbeşti decît o dată în opt ani!

      ― N-am zîmbit, don’ profesor… m-au mîncat buzele şi m-am scărpinat cu dinţii!

      ― Da? Ia vezi să nu te mănînce obrajii, şi să nu te scarpin eu cu palmele!

      ― Să vă spun cum a fost… Eu mi-am făcut un palton nou, pe care azi l-am îmbrăcat pentru prima dată… şi acum zece minute, cînd m-am uitat la el, l-am găsit cu toţi nasturii tăiaţi…

      ― Sau, mai bine zis, l-ai găsit fără nasturi! îl corectă Cioc.

      ― Tot aia-i! Vorba e că şi-au bătut joc de paltonul meu, şi acu’ n-am cu ce să mă închei…

      ― Şi?

      ― Şi-atunci, înfuriat, l-am aruncat pe fereastră, fără să ştiu că dumneavoastră aveţi oră în curte.

      ― Bine, fiinţa lui Dumnezeu ― se-nfurie Cioc ― că te-ai necăjit e foarte firesc, dar de ce să arunci paltonul pe fereastră? E un gest pe care mintea mea refuză să-l priceapă! De ce l-ai aruncat pe fereastră?

      ― Păi ce era să mai fac cu el, fără nasturi?!

      ― Îi coseai alţii, fiinţă!

      ― Bine, ştiu eu, dar în momentele acelea!…

      ― Dar de ce să-l arunci pe fereastră?

      ― Hm… hm! tuşi Noica, dregîndu-şi glasul, dar ce era să mai fac cu el, v-am mai spus?

      ― Să-l mănînci, să-l calci în picioare, orice, dar nu să-l arunci pe fereastră! Şi, zicînd aşa, îi întinse lui Noica paltonul. Acesta îl luă, de-abia abţinîndu-se să nu pufnească în rîs în nasul lui Cioc, şi-i spuse plin de falsă nevinovăţie:

      ― Vă mulţumesc că mi l-aţi adus!…

      Dar Cioc, dacă terminase cu Noica, nu terminase şi cu clasa. Voia să-l afle pe autorul “masacrului” săvîrşit asupra nasturilor:

      ― Cine e fiinţa lui Dumnezeu care a tăiat nasturii la paltonul colegului vostru?

      Se ridică Harry Löbel, cu o mutră de pocăit, care ar fi făcut milă şi celui mai neînduplecat om:

      ― Eu, domnule profesor…

      ― Cum, tu eşti?

      ― Nuuu ― protestă el ― voiam numai să vă spun că eu, domnule profesor, cred că au fost mai mulţi complici, pentru că era greu să-i taie şase nasturi atît de repede!

      ― Stai jos, fiinţă! se răsti Cioc la el. Cine i-a tăiat nasturii, vă mai întreb pentru ultima oară?

      Este de prisos să spun că vinovatul nu s-a ridicat şi nici n-a fost trădat de cei care-l ştiau. Noica însuşi, dacă l-ar fi cunoscut, nu l-ar fi spus, pentru că orice răfuială se făcea în familie şi n-am înţeles niciodată, pentru nimic în lume, să-l lăsăm pe vreun coleg, oricare ar fi fost acela, să cadă în ghearele răzbunătoare ale “zeilor didactici”.

      Între timp a sosit şi profesorul Aurel Dinu de Franceză, care avea oră cu noi. Cioc i-a povestit şi lui păţania şi a rămas ca ancheta să fie făcută de Barosanul, care urma să dea şi pedepsele respective.

      La plecarea acasă, însă, după ultima oră, în care am avut şi noi Gimnastica cu Cioc, cînd băieţii s-au dus la vestiar, ca să se-mbrace, şi-au găsit toţi nasturii tăiaţi la paltoane!

      De-abia atunci ne-am dat seama de ce Noica a făcut gestul foarte puţin sportiv de a-şi aere voie pîn-afară, în timpul exerciţiilor la paralele!

      • Am ras si am plans totodata cand am citit cele doua carti care se intrepatrund si se completeaza reciproc. Ce oameni de valoare a avut aceasta tara si cat de saraca mi se pare acum din punct de vedere cultural si literar.

      • Mare dreptate ai Elena.
        Lucian, nu stiu unde este mormantul lui Grigore Bajenaru.Nu am reusit sa aflu, iar la inmormantare n-am mers pt ca am aflat prea tarziu de moartea lui.

    • Cu tot internetul ,eu regret dar n-am reusit sa aflu. In orice caz daca aflati voi sa ma anuntati si pe mine.Mi-ar place sa-i duc o floare si sa-i aprind o lumanare unui vechi prieten.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s